Colecția romanelor scriitoarei Mara Popescu-Vasilca ne oferă și de data aceasta o mostră de epic realizat exemplar. Începută la persoana a I-a singular, cartea suscită încă de la primele pagini interes pentru lectură despre mântuirea prin dragoste.
La granița dintre viață și moarte, personajul principal, un bărbat trecut prin multe, cutreieră acea parte a orașului care îi provoacă cel mai mult teamă. E hotărât să termine cu viața și tocmai aici, pe podul pe care tălpile lui pășesc cu înfrigurare. O cohortă de năluci îl însoțesc în plimbarea nocturnă și-l îndeamnă, fie să se arunce de pe pod, fie să-și revină și să se trezească din starea aceea deplorabilă. Tot trecutul îi pătrunde cu zgomot în ochi și-n auz și parcă e căzut într-o capcană din care se zbate zadarnic să iasă. Atmosfera este redată cu mult talent narativ. Până și fundalul muzical este în ton cu starea de confuzie și neliniște a personajului.
O fină investigație psihologică asupra lui, atestă talentul de necontestat al autoarei: "Mă reazem de parapet, îmi iau capul în mâini acoperindu-mi urechile, simt că-nebunesc la gândul că o să mor și eu disperat și singur ca el, dar vorbele îmi ajung printre degete. Ani de zile am fredonat la infinit această blestemată arie, pusă pe note, un urlet de ființă omenească de nestăvilit, "E muoio disperato!" Pendularea aceasta între teamă și disperare, este constanta bărbatului, ajuns pe pod în plină noapte pustie: "Aria asta, stafia, mașina, podul macabru și eu..."
Se zice că în preajma morții, omul iubește viața cu putere, așa cum poate, nu a făcut-o până atunci. Dar, se pare că destinul a pus stăpânire pe viața personajului. Un joc de umbre și năluci sporește starea de angoasă. Pe deasupra și un sinucigaș, într-un gest de disperare, se aruncă de pe parapetul de cărămidă, luându-și adio de la viață, după ce așteptase un semn de la o persoană iubită, care să-l împiedice. Într-un fel, anticipează ceea ce avea să urmeze. O demonstrație pe viu despre distanța infimă dintre viață și moarte. Trecerea dincolo e și un act de curaj și unul de lașitate maximă. Depinde care dintre ele câștigă. Victimă și călău în aceeași măsură.
Real și supranatural se amestecă în viziunile bărbatului care, din pricina condiției lui precare, din cauza foamei, frigului, emoției, sinucigașului care-și curmase viața de pe pod, imaginile devin hiperbolice: "Oricum mă simt urmărit de multe gânduri negre cu care trebuie să mă lupt. Stafia, sigur era parte din mine. Stătea acolo ca să mă ajute, să mă eliberez de trecut, prea știa multe. Acest trecut care-mi dă o mare încărcătură negativ emoțională". Cu toate aceste gânduri, omul depășește momentul, depășește criza suicidală și se smulge brusc din locul care îl ținea cu ghearele. E ca o eliberare, ca o evadare din moarte și o reîntoarcere la viață. Și cu cât a fost tentația mai mare, cu atât acum se prinde de balustradă mai vârtos, ca într-o disperare și o primejdie grozavă.
